A fost ciudat.
La vederea covorului de frunze din parc, am simtit o bucurie copilaroasa ce s-a derluat prin calcarea si ravasirea lor sistematica..
Si am fost fericit.
O bucurie marunta, de copil uitat.
Acum, e oare acceptabil ca un adult sa mai pastreze urme de copil in el? N-ar fi cazul sa-i dau drumul in lume, sa se bucure de fosnetul frunzelor si lovitul ghindelor pe aleile parcurilor, iar celalalt, adultul, sa-si vada si el de rostul lui (care o fi ala?)?
Decat frustrare in doi, mai bine fericire in despartire.
Postări
