"Stefano C. tocmai isi citea ziarul in sufragerie, cind aparu femeia de serviciu.
- Va cauta un domn, spuse ea.
- Sa pofteasca.
Intra un barbat de vreo patruzeci de ani, tip de functionar, cu o mustacioara roscata si umeri plapinzi.
- Ce doriti?
- Eu sint timpul.
Stefano C. isi lungi gitul:
- Cum?
- Timpul; am spus, sint timpul.
Stefano C. se enerva:
- Timpul, adica?
Individul repeta cu un oarecare calm:
- Timpul, timp. Daca v-as fi spus: caldarar, ati fi inteles ca sint un caldarar, nu-i asa?
In camera intrara sotia si fiica lui Stefano C.; se oprira in prag.
- Sa fim scurti: marturisiti-mi ca nu credeti ca eu sint timpul. Ma luati drept neghiob sau nebun.
- Nu-mi permit sa va judec, dar intre noi trebuie sa se fi produse o neintelegere.
- Totul consta in parerea pe care o aveti despre mine. Nu admiteti ca timpul poate fi un om de vreo patruzeci de ani, imbracat la fel cu dumneavoastra...
Sotia lui Stefano C. interveni:
- Scuzati-ne e tirziu, noi trebuie sa ne retragem.
- Plec, doamna. Am facut aceeasi incercare si in alta parte, dar nimeni nu ma crede, Dac-ati fi avut macar o banuiala. Fiti sinceri, nu aveti nici macar o banuiala, chiar vaga, ca eu as putea fi timpul?
- Distinse prieten, spuse Stefano C., miscindu-se nervos, ca sa-l faca a intelege ca ajunsese la capatul rabdarii.
- Daca v-o demonstrez, stiu ca veti crede. Eu sperasem, insa, sa citesc uimirea pe chipurile dumneavoastra, la primirea vestii, nu venisem decit pentru asta. Dadu sa iasa, dar se intoarse inciudat si, ridicind glasul cu fiecare vorba rostita, spuse: Dupa parerea voastra port tunica, sau sint vreun spectru... Ia te uita ce mutre!
Se opri o clipa, uitindu-se tinta la cei trei – ochii ii luceau de dispret si minie.
- Stati asa, porunci, facind deodata prin aer un gest hotarit.
Stefano C. si ai lui imbatranira brusc cu patru sau cinci ani, se auzi cazind un dinte.
- Acum ma credeti, spuse el, dezolat. Si cobori scara bolborosind si blestemind."
Cesare Zavantini – Eu sint diavolul
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu