Fata cu portocale - Jostein Gaarder

„Cred că trebuie să spun ceva, pentru că altfel va trebui să mă prefac că mă grăbesc şi să plec. Dar, de fapt, am mai mult timp ca oricând. Sunt la originea timpului, am naufragiat la obârşia tuturor timpurilor. Îmi vine în minte un vers al poetului danez Piet Hein: Cel ce nu trăieşte clipa, nu trăieşte niciodată. Dar tu, tu ce faci?”

Printre altele, m-am apucat de fumat - Aiobheann Sweeney

„- Dar atunci ei nu devin mai fericiţi? 

- Nu cred, am spus eu, aprinzându-mi o ţigară. Adică, aşa credeam şi eu, dar acum cred că, poate, rămân la fel. Sau, în orice caz, povestioarele lui Ovidiu nu vorbesc, de fapt, despre cum este să fii transformat. Ele descriu cât este de greu înainte de a te transforma, când parcă totul este pe punctul de a exploda sau a şi explodat, şi nu poţi să mai aduni una lângă alta nici una dintre bucăţele. 

- Dar asta nu e ca şi când ai fi îndrăgostit? a întrebat Ana.

M-am uitat uimită la ea şi ea mi-a zâmbit, ca şi când ar fi urmărit cum începeam să învăţ”

Moartea lui Ahasverus - Par Lagerkvist

„Dumnezeu nu înseamnă nimic pentru mine. Într-adevăr, el este ceva ce urăsc, deoarece mă înşeală chiar în privinţa acestui lucru şi îl ascunde de mine. Deoarece, în credinţa lui că tânjim după el, ne ascunde ceea ce ne dorim. Nu ne lasă să ne apropiem.

Da, Dumnezeu este cel care ne ţine departe de divinitate. Ne împiedică să ne potolim setea chiar de la izvor. Nu îngenunchez în faţa lui Dumnezeu – nu, şi nu o voi face niciodată. Dar, bucuros, m-aş aşeza lângă izvor să-mi potolesc setea – să-mi potolesc acea sete arzătoare pentru ceea ce nu pot concepe, dar care ştiu că există. La izvor, bucuros, m-aş închina.”

Dormi! - Annelies Verbeke

„Asta a fost ultima zi care a contat. Restul a fost pur şi simplu o viaţă”.

Următoarea poveste - Cees Nooteboom

„Sper să nu mai trăiesc până atunci. Dar spune-mi precis: ce crezi tu că suntem?”
„Un mănunchi de situaţii şi funcţii combinate, mereu schimbătoare, pe care-l numim eu”. Nici eu n-aș putea născoci ceva mai bun. Ne comportăm ca și cum ar fi invariabil, însă el se schimbă continuu, până în clipa extincției. Și totuși noi continuăm să-i spunem eu. De fapt, este un fel de menire a corpului.” 
“Ca să vezi!” 
“Chiar aşa. Acest corp mai mult sau mai puţin întâmplător sau această sumă de funcţii are misiunea de fi eu de-a lungul întregii vieţii. Într-un fel, asta seamănă foare bine unei profesiunii. Sau nu-i aşa?”

Ultima iubire de la Ţarigrad. Îndreptar de ghicit - Milorad Pavic

„Omul – se dumirea Opujic în vreme ce se legăna în patul de lemn cu baldachin aidoma unei bărci -, omul a trăit mii de ani nedând atenţie numerelor din natură aflate în jurul său. Miliardelor de numere. Ca apoi, într-o bună dimineaţă, să i se arate, precum o floare în iarbă, primul său număr. Ca un prin zâmbet. Cu nevoinţă a descoperit ziua de mâine şi tot cu nevoinţă a descoperit şi primul număr. Iar până să ajungă la următorul i-au trebuit alte milioane de ani, cu mult mai mult decât i-au trebuit să-l descopere pe poimâine. Ca în final să se apuce a domestici numerele din preajma sa, dovedindu-le, şi apoi să le reproducă, iar ele să se înmulţească la o simplă atingere sau privire a sa. Dar numai pentru el, numerele nemaiexistând pentru nimeni altcineva de pe pământ, din pământ şi de deasupra pământului. Nici pentru animale, nici pentru plante. La început a crezut că morţii sunt numere uitate, dar când s-a oglindit în apă şi a văzut stelele, a înţeles că şi pe cer sunt numere, şi încă în cantităţi nemăsurate. Aşa cum strămoşul său Adam dăduse nume animalelor, omul a început să împartă nume acestor numere fără de număr. Numai că erau atâtea numere încât toată treaba s-a oprit în sufletul lui Sofronije. Taman când cu auzul său trebuia să înceapă a domestici numerele cereşti. Sofronije a rămas fără vlagă.”